Scurta prezentare a codurilor numerice (ponderate si neponderate) si alfanumerice
Deoarece informaţia este codificată cel mai frecvent cu ajutorul literelor alfabetului, cifrelor zecimale şi a altor caractere speciale, pentru a putea fi prelucrată cu ajutorul unui sistem de calcul (care recunoaşte doar cifrele binare 0 şi 1), este nevoie decodificarea binară a informaţiei. Codificarea reprezintă schimbarea formei de prezentare a informaţiei (o funcţie f: X→C), unde C – mulţimea cuvintelor de cod. Este necesară şi funcţia inversă, f -1: C→X, operaţie denumită decodificare.
Codurile în care sunt reprezentate numai numere se numesc coduri numerice, iar cele care cuprind numerele, literele şi semnele speciale se numesc coduri alfanumerice.Printre codurile alfanumerice se numără:
Codul BCD (Binary Coded Decimal)Reprezintă unul din primele coduri utilizate în tehnica de calcul (anii ’50). O secvenţă de cod are lungimea de 6 biţi/caracter şi se puteau reprezenta cifre, litere (majuscule) şi caractere speciale.
Codul EBCDIC (Extended Binary Coded Decimal Interchange Code)Secvenţele de cod au o lungime de 8 biţi/caracter. Standardul impus de IBM în 1964 permite construirea a 28 = 256 cuvinte de cod diferite.
Standardul ASCII (American Standard Code for Information Interchange)Secvenţele de cod au o lungime de 8 biţi/caracter, însă cel mai semnificativ bit are valoarea 0 (se permit astfel 27 = 128 coduri). Prima ediţie a standardului a fost publicată în 1963, iar ultima actualizare a fost făcută în 1986. Codul ASCII conţine:
- setul caracterelor ASCII neimprimabile de control: codurile 0-31
- setul de caractere imprimabile: numerele 32 – 126; 127 – comanda DEL (Delete)
- setul caracterelor ASCII neimprimabile de control: codurile 0-31
- setul de caractere imprimabile: numerele 32 – 126; 127 – comanda DEL (Delete)
Din necesitatea reprezentării mai multor caractere internaţionale specifice unor limbi a apărut Standardul ASCII extins (Extended ASCII). Acest set include codurile de la standardul ASCII, plus 128 numere prin care se adaugă simboluri suplimentare (codurile 128 – 255).
Standardul Unicode
Publicat în 1991, a fost conceput să înlocuiască standardul ASCII din necesitatea reprezentării unui număr tot mai mare de simboluri din diverse limbi ale lumii. Caracterele de bază din toate limbile scrise existente pot fi reprezentate prin standardul Unicode.
Publicat în 1991, a fost conceput să înlocuiască standardul ASCII din necesitatea reprezentării unui număr tot mai mare de simboluri din diverse limbi ale lumii. Caracterele de bază din toate limbile scrise existente pot fi reprezentate prin standardul Unicode.
Unicode defineşte două metode de mapare a codurilor: Unicode Transformation Format(UTF) şi Universal Character Set (UCS). UTF include codări pe diverse lungimi: 7, 8, 16 sau 32 biţi; versiunea pe 8 biţi maximizează compatibilitatea cu standardul ASCII (extins).
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu